Când auzi prima dată expresia traducere legalizată, mintea face imediat un salt la dosare groase, ștampile, cozi și un fel de aer de tribunal care te strânge de gât. Și e de înțeles.
Adopția, chiar și atunci când e dorită cu toată ființa, vine la pachet cu un traseu administrativ care nu are nimic poetic. Are hârtii, termene, verificări, semnături. Iar dacă mai adaugi și ideea că unele documente sunt în altă limbă, pare că, dintr-o dată, orice pas se dublează.
În Cluj, ca peste tot în România, regula de bun-simț e simplă: dacă depui acte în limba română, nu are nimeni ce să traducă. În momentul în care intră în scenă un document emis în străinătate sau redactat într-o limbă străină, autoritățile au nevoie de o versiune în română care să poată fi folosită oficial. De aici pornesc toate întrebările: ajunge o traducere autorizată? E obligatoriu să fie legalizată la notar? Depinde de etapa adopției? Depinde de instituție? Și, mai ales, depinde de cât de atent vrei să fii ca să nu te întorci de trei ori cu același dosar.
Articolul de față îți răspunde pe larg, fără să te amețească, la întrebarea care revine obsesiv în practică: este necesară traducerea legalizată pentru dosarele de adopție în Cluj?
Înainte de toate: ce înseamnă traducere autorizată și ce înseamnă traducere legalizată
Se face confuzie des între cele două. Nici nu-i de mirare, pentru că în limbajul obișnuit lumea spune traducere legalizată ca să transmită ideea de traducere serioasă, bună de depus la stat. Doar că, juridic vorbind, sunt două etape diferite.
Traducerea autorizată este traducerea făcută de un traducător autorizat de Ministerul Justiției. Practic, traducătorul are dreptul să traducă documente oficiale și să își asume, prin semnătură și ștampilă, că traducerea reflectă fidel documentul prezentat.
Traducerea legalizată, în schimb, apare atunci când un notar public legalizează semnătura traducătorului de pe traducere. Notarul nu verifică dacă traducerea este bună la gramatică sau dacă ai prins toate nuanțele unui termen juridic. Notarul certifică faptul că semnătura de pe traducere aparține unui traducător autorizat, care are specimen depus sau semnează în fața notarului. Pare un detaliu, dar în lumea instituțiilor acest detaliu poate fi diferența dintre acceptat și respins.
Asta e baza. De aici, în funcție de traseul dosarului, apar nuanțe.
De ce se cere uneori legalizarea, dacă există deja ștampila traducătorului
Sunt instituții care acceptă traduceri autorizate simple pentru anumite operațiuni administrative. Sunt și situații în care se cere expres traducere legalizată, tocmai ca să existe o garanție în plus privind forma. Când ajungi în zona instanțelor sau a procedurilor care se sprijină pe acte străine, tendința este să se prefere traducerea legalizată.
De multe ori nu e vorba de neîncredere în traducător, ci de rigoarea mecanică a sistemului: un dosar de adopție trece prin mai multe mâini, uneori în etape diferite, iar fiecare verigă vrea să fie acoperită procedural.
Un detaliu mic, dar care consumă timp: din ce document se traduce
Notarul, în majoritatea situațiilor, nu legalizează o traducere făcută după o copie simplă printată acasă. Se preferă originalul documentului sau o copie legalizată, depinde de caz. Aici apar întârzierile clasice: ai tradus, ai plătit, apoi afli că trebuie să te întorci cu originalul sau cu copia legalizată, altfel nu se poate face legalizarea.
Nu e un capăt de lume, dar e genul de episod care te face să simți că îți scade răbdarea cu două puncte.
Cum arată, în practică, dosarele de adopție în Cluj
Ca să înțelegi când apare cerința de traduceri, merită să pui adopția în ordine mentală. În Cluj, dosarul pornește, de regulă, cu etapa de informare și cu evaluarea în vederea obținerii atestatului de persoană sau familie aptă să adopte, prin compartimentul de adopții și postadopții de la DGASPC.
În această fază, oamenii depun documente de identitate, acte de stare civilă, acte de proprietate sau folosință a locuinței, adeverințe de venit, caziere, adeverințe medicale, evaluare psihiatrică și alte documente care țin de contextul familial. Sună mult, dar o bună parte sunt acte uzuale, eliberate în România.
Dacă tu și partenerul tău ați trăit în România, aveți acte românești și nu există elemente de străinătate, traducerile nici nu intră în discuție. Dosarul e românesc, la propriu.
Când intră în scenă instanța, lucrurile devin mai rigide
În procedura adopției apar momente în care instanța este sesizată. Nu e cazul să intru în tehnicalități aride, dar e important să reții că instanța funcționează pe reguli de formă mai stricte decât un ghișeu administrativ. Când un document străin ajunge să fie folosit într-un dosar care se judecă, forma contează. Acolo întâlnești mai des cerința de traduceri legalizate.
În practică, însă, majoritatea celor care întreabă despre traduceri legalizate pentru dosarul din Cluj o fac dintr-un motiv clar: au cel puțin un document care nu e în română. De aici începe adevărata discuție.
Când este necesară traducerea legalizată pentru un dosar de adopție în Cluj
Răspunsul scurt, dar corect, este acesta: nu e necesară întotdeauna. E necesară atunci când dosarul conține documente în altă limbă și instituția, etapa sau tipul documentului impune o formă mai strictă.
Acum vine partea care contează: ce înseamnă asta în viața reală.
Dosar fără componentă străină
Ai certificatul de naștere românesc, certificatul de căsătorie românesc, adeverințe eliberate de instituții din România, cazier românesc, documente medicale românești. Într-un astfel de dosar, nu ai ce să traduci și nu ai ce să legalizezi.
În mod paradoxal, unii tot întreabă, pentru că au auzit de la cineva că s-a cerut traducere legalizată. De obicei, acel cineva avea un act din altă țară, dar informația circulă mai departe fără context, ca un zvon care prinde rădăcini.
Documente emise în străinătate, dar folosite în România
Aici se schimbă totul. Orice act oficial emis într-un alt stat și depus într-o procedură românească trebuie, în general, tradus în limba română. Iar când actul e relevant pentru starea civilă, pentru identitate, pentru istoricul tău juridic sau medical, instituțiile preferă o traducere care să nu poată fi contestată pe formă.
Într-o adopție, pot apărea situații foarte comune.
Ai locuit ani buni în altă țară și ai un cazier din statul respectiv. Ai un certificat de căsătorie eliberat acolo. Ai un certificat de divorț sau o hotărâre de divorț străină. Ai adeverințe de venit sau documente fiscale străine. Ai rapoarte medicale din străinătate. Chiar și un simplu document de rezidență poate intra în dosar.
În toate aceste cazuri, traducerea autorizată este aproape sigur necesară. Iar traducerea legalizată devine, de cele mai multe ori, necesară sau cel puțin recomandabilă, mai ales dacă documentul intră într-o etapă în care se cere formă autentică sau dacă instituția cere explicit legalizarea.
În Cluj, experiența multora e că DGASPC poate cere, în funcție de document, traduceri autorizate și, pentru unele acte, traduceri legalizate. Nu e un moft local, e o practică de siguranță procedurală, care apare și în alte județe.
Situații mixte, români plecați și întorși, sau cu dublă cetățenie
Aici apar cele mai multe confuzii. Omul se vede pe sine ca fiind român, vorbește românește, are buletin, are domiciliu în Cluj, și totuși vine cu acte din altă țară. Și atunci întreabă, pe bună dreptate: dacă eu sunt român, de ce trebuie traducere legalizată?
Răspunsul e aproape banal: nu contează cine ești, contează documentul. Actul străin, ca obiect, trebuie făcut inteligibil și acceptabil formal pentru instituția românească. Chiar dacă ai dublă cetățenie, dacă aduci un document emis de o autoritate străină, el intră în regimul actelor străine.
Traducerea legalizată nu e singura problemă: apostila și, uneori, supralegalizarea
Când vorbim de acte emise în străinătate, traducerea e doar o parte din poveste. Cealaltă parte este legalizarea actului în sine, adică dovada că documentul e autentic și recunoscut ca atare.
Dacă documentul provine dintr-o țară semnatară a Convenției de la Haga din 1961, în multe situații se aplică apostila. Apostila este o ștampilă sau un certificat anexat care confirmă autenticitatea semnăturii și calitatea în care a acționat semnatarul documentului. Nu e o traducere, nu e o legalizare notarială, e alt mecanism.
Dacă documentul provine dintr-o țară care nu aplică apostila pentru acel tip de document sau nu este parte a Convenției, intri în zona supralegalizării, care poate însemna drumuri la ministere, la consulate, uneori la MAE. Nu vreau să dramatizez, dar nici să îndulcesc inutil. Sunt cazuri în care actul e rezolvat rapid, sunt cazuri în care îți mănâncă săptămâni.
În adopție, pentru că vorbim de o procedură sensibilă, autoritățile sunt atente la forma actelor. Iar aici, dacă ai un document străin, e bine să te uiți la trei întrebări din start: are nevoie de apostilă sau alt tip de legalizare? are nevoie de traducere autorizată? are nevoie și de legalizarea traducerii la notar?
Unde se rupe filmul, de obicei: cine cere, concret, traducerea legalizată
E un joc de telefon fără fir între instituții, și omul de la mijloc e solicitantul, adică tu.
Uneori DGASPC cere anumite forme, pentru că așa este fluxul lor intern și pentru că se raportează la reguli generale. Alteori instanța, în etapa în care ajunge dosarul să fie judecat, e mai strictă decât ce ai întâlnit la direcție. Mai există și situații în care un act trebuie folosit ulterior în altă țară, de exemplu în partea de adopție internațională sau în proceduri conexe, iar atunci apar cerințe suplimentare, inclusiv traduceri legalizate și apostilate.
Ce e sigur e că, în materie de adopție, nimeni nu îți recomandă să mergi pe varianta minimă, doar ca să economisești câteva zeci de lei. Dacă ți se respinge un act pe formă și se amână o etapă, costul real nu mai e cel de la traducere, ci timpul pierdut, stresul și, uneori, refacerea documentelor.
Diferența dintre o traducere care trece și una care se întoarce: forma documentului de bază
În practică, dacă mergi la traducător cu o poză neclară de pe telefon, ai șanse mari să obții o traducere, dar nu ai garanția că notarul o va legaliza, iar instituția o va accepta.
Pentru legalizarea traducerii, de multe ori se cere prezentarea documentului în original sau a unei copii legalizate. Asta are o logică: notarul vrea să știe că traducerea se sprijină pe un document recunoscut, nu pe o copie care poate fi modificată sau incompletă.
Mai apare o situație care enervează pe toată lumea: ai un document în original, dar conține pagini față-verso, are anexe, are ștampile pe spate, iar tu ai tradus doar ce ți s-a părut relevant. În adopție, genul ăsta de scurtătură te poate costa. De multe ori se cere traducerea integrală, inclusiv mențiunile de pe margine, ștampilele, notele, apostila.
Nu e pentru că cineva se distrează cu tine. E pentru că în proceduri sensibile se lucrează cu documente care trebuie să fie complete, ca să nu fie puse sub semnul întrebării mai târziu.
În Cluj, traducerea legalizată apare des în două situații
Prima este atunci când dosarul cuprinde acte străine care trebuie depuse în fața unei instituții sau a instanței cu o formă cât mai solidă.
A doua este atunci când, în paralel cu procedura din România, există un element de utilizare externă a actelor, de exemplu când urmează să fie prezentate unor autorități străine, consulate, ambasade sau alte instituții.
Atenție, nu confunda aceste două direcții. E posibil să ai nevoie de traducere legalizată în România pentru un document străin. E posibil să ai nevoie de traducere legalizată în altă țară pentru un document românesc. Sunt două sensuri diferite ale drumului. În adopții, uneori se întâmplă ambele, mai ales în procedurile internaționale.
Un pic de realitate: de ce oamenii din Cluj întreabă de traduceri legalizate
Clujul are un profil aparte, și nu doar cultural. E un oraș cu mulți oameni care lucrează în străinătate, cu mulți expați, cu familii mixte, cu cariere internaționale. Asta înseamnă că, atunci când apare o decizie de adopție, dosarul vine adesea cu o componentă de acte din alte țări.
Aici apar cele mai tipice întrebări.
Ce fac dacă am contract de muncă în altă țară și dovada veniturilor e în engleză? Ce fac dacă certificatul meu de căsătorie e emis în alt stat? Ce fac dacă partenerul are cetățenie străină și documentele lui sunt în altă limbă? Ce fac dacă am locuit în altă parte și mi se cere dovada că nu am antecedente, iar cazierul e emis în altă limbă?
În toate aceste cazuri, traducerea autorizată este obligatorie, iar traducerea legalizată este, de regulă, pasul care te scutește de întoarceri.
Cum alegi traducătorul și cum discuți despre costuri, fără să te simți luat de fraier
Când ești în mijlocul unei proceduri de adopție, ai tendința să accepți orice cost doar ca să meargă mai repede. E omenește. În același timp, e sănătos să ai o discuție clară, înainte.
În Cluj, tarifele diferă în funcție de limbă, de complexitatea documentelor, de termenul de predare și de faptul că vrei sau nu legalizare notarială. Uneori se calculează la pagină, alteori la număr de caractere, alteori se negociază la pachet dacă ai mai multe acte.
Ca să nu te învârți în cerc, spune de la început ce fel de dosar ai și pentru ce îl folosești. Spune dacă documentele vor merge la DGASPC, la instanță, sau dacă urmează să fie folosite și în afara țării. Spune dacă ai originalul sau doar o copie și dacă documentul are apostilă.
Într-un moment în care te uiți pe telefon, cu o grămadă de mailuri deschise, o căutare simplă precum translator autorizat Cluj Napoca pret poate părea doar un detaliu tehnic. În realitate, e un prag psihologic: te scoate din ceața generală și te obligă să pui pe masă întrebarea corectă, cât mă costă exact, cu legalizare, cu urgență, cu apostilă, cu toate paginile, nu doar cu partea care îmi convine.
Nu te feri să întrebi ce intră în preț. Uneori prețul include doar traducerea. Legalizarea la notar implică și costuri notariale, plus drumuri, plus programări. Dacă un birou îți spune că se ocupă cap coadă, asta poate fi un avantaj real, nu doar comoditate.
Micile capcane care îți pot întârzia dosarul
Prima capcană este traducerea incompletă. Ai un certificat pe două pagini, traduci doar prima pagină. Ai o apostilă anexată, nu o traduci. Ai o ștampilă pe spate, nu apare. Când ajunge actul în dosar, cineva observă lipsa și îți cere refacerea.
A doua capcană este nepotrivirea numelui. Pare banal, dar nu e. În acte străine, numele poate apărea cu diacritice diferite sau fără, poate apărea cu două prenume, iar în actele românești ai altă formă. În adopție, unde se verifică identitatea cu atenție, orice neconcordanță de literă poate stârni întrebări. Traducătorul bun te întreabă, se uită la documentele tale românești, încearcă să păstreze coerența. Dacă nu te întreabă nimic și scoate traducerea ca pe bandă, fii atent.
A treia capcană este termenul. Unele documente au valabilitate limitată, mai ales cele medicale, uneori și cazierele. Dacă te apuci să traduci prea devreme, riști să expiri până ajungi cu dosarul în faza următoare. Dacă te apuci prea târziu, intri în regim de urgență, plătești mai mult și te enervezi. Trebuie găsit un echilibru. Nu e ușor, pentru că nimeni nu îți poate da o garanție absolută a calendarului, dar măcar să nu îți pui singur piedici.
A patra capcană este lipsa originalului. Dacă ai nevoie de legalizare, trebuie să te gândești din timp cum obții originalul sau o copie legalizată a actului străin. Uneori originalul e la tine. Alteori e la o instituție. Alteori e doar în format digital. Când intri în proceduri oficiale, formatul digital nu e întotdeauna suficient.
Un scenariu foarte clujean: familia care a stat ani în afara țării
Îți spun o poveste tipică, pe care am văzut-o în multe variante.
Doi oameni se întorc în Cluj după ani în Spania sau Italia. Au casa lor aici, au părinții aproape, au decis că e momentul să încerce adopția. La prima vedere, totul e simplu: sunt români, au buletin, au domiciliu, au venituri.
Apoi începe dosarul și apar actele. În perioada din străinătate au avut contracte de muncă acolo, au avut asigurări acolo, au avut acte de rezidență acolo. Cazierul pe care îl pot obține acum, rapid, e cel din statul în care au locuit. Mai au și un certificat de căsătorie eliberat în străinătate, pentru că s-au căsătorit acolo.
În momentul ăsta, dosarul nu mai e sută la sută românesc. Și, sincer, e normal. Viața oamenilor e mobilă, instituțiile sunt fixe. Instituțiile au nevoie să îți fixeze viața în documente, chiar dacă tu ai trăit-o altfel.
Într-un astfel de scenariu, traducerea autorizată este obligatorie pentru actele străine. Iar traducerea legalizată, de cele mai multe ori, este varianta care te ajută să nu te plimbi între direcție, notar și instanță cu emoții.
Un alt scenariu: familie mixtă, un partener străin
Aici lucrurile se nuanțează și mai mult. Dacă unul dintre parteneri este cetățean străin, multe documente sunt emise în țara lui, în limba lui. Uneori sunt în engleză, dar nu întotdeauna. În dosar apar acte de identitate străine, certificate de naștere, poate caziere, poate documente de rezidență.
În astfel de situații, traducerea e inevitabilă, iar legalizarea traducerii devine aproape reflex, pentru că nimeni nu vrea să riște ca un act esențial să fie considerat necorespunzător formal.
În plus, în familiile mixte apare des și problema numelor, a transliterării, a diacriticelor, a ordinii prenumelor. Nu suna spectaculos, dar poate fi, la propriu, un nod în dosar dacă nu e gestionat atent.
Un scenariu care sperie, dar e gestionabil: adopție internațională sau elemente internaționale
Când adopția are componentă internațională, fie prin reședința obișnuită, fie prin proceduri care implică autorități din alte state, intră în joc un set mai strict de cerințe privind documentele. În astfel de contexte, e frecvent să apară cerințe legate de acte în original, copii legalizate, traduceri autorizate, traduceri legalizate și apostilă.
Aici nu prea merge cu jumătăți de măsură. Nu pentru că cineva vrea să te chinuie, ci pentru că documentele circulă între sisteme juridice diferite și fiecare vrea să fie sigur că nu lucrează cu ceva fragil.
Ce aș face, practic, dacă aș fi în locul tău
Aș porni de la ideea că fiecare document străin trebuie gândit în trei straturi: autenticitate, traducere, formă.
Aș verifica întâi dacă actul are nevoie de apostilă sau altă formă de legalizare. Dacă îl obțin din străinătate, aș întreba autoritatea emitentă ce se aplică pentru folosirea în România.
Apoi aș merge la un traducător autorizat cu documentul complet, inclusiv cu apostila, inclusiv cu anexele, inclusiv cu spatele dacă are ceva important. Aș cere o traducere care să includă ștampilele și mențiunile.
După aceea, dacă știu că actul va fi folosit într-o procedură de adopție, unde există șanse mari să fie cerută formă strictă, aș face legalizarea traducerii la notar, mai ales pentru actele esențiale precum stare civilă, cazier, hotărâri, rapoarte oficiale.
Știu, sună ca și cum ai plăti în plus. Dar în adopție, mai ales când ești deja încărcat emoțional, ultima bucurie e să ți se spună reveniți cu actele legalizate, traduse integral, cu apostilă, și să o iei de la capăt.
De ce merită să fii atent, dincolo de hârtii
Adopția nu e despre un dosar. Dosarul e doar un filtru. Adopția e despre o familie care încearcă să se formeze într-un mod care cere multă maturitate. Și, ciudat, maturitatea asta se vede și în felul în care îți faci dosarul.
Când cineva îți cere o traducere legalizată, nu te întreabă, de fapt, dacă ești dispus să plătești un notar. Te întreabă dacă ești dispus să respecți o procedură până la capăt, fără scurtături, fără improvizații, fără lasă că merge și așa. E o probă de răbdare, da, dar e și o probă de atenție.
Nu înseamnă că cine își încurcă actele nu ar fi un părinte bun. Deloc. Înseamnă doar că sistemul, cu toate limitele lui, se sprijină pe forme. Iar când tu intri în sistem, e mai ușor să înțelegi forma decât să te lupți cu ea.
Ce face notarul, de fapt, când legalizează traducerea
Pe hârtie, legalizarea traducerii pare un gest simplu: te duci la notar, notarul pune o încheiere, gata. În realitate, e un mic ritual birocratic în care fiecare pas are un motiv, chiar dacă motivele nu sunt întotdeauna explicate omenește.
Notarul verifică în primul rând identitatea traducătorului și calitatea lui, adică faptul că este autorizat și că semnătura de pe traducere îi aparține. În multe birouri notariale, traducătorul are specimen depus. În altele, traducătorul vine și semnează în fața notarului. Pentru tine, ca solicitant, diferența se vede în programări și în timp. Uneori ai noroc și se mișcă repede. Alteori ai impresia că alergi după două persoane ocupate care nu reușesc să se prindă din urmă.
Mai e ceva: notarul se uită la documentul din care s-a tradus. Nu ca să îl judece pe fond, ci ca să se asigure că traducerea are un suport acceptabil. Dacă actul prezentat e o copie simplă făcută la imprimantă, există șanse să ți se spună că nu se poate legaliza. Dacă actul e în original sau copie legalizată, situația se liniștește.
De ce notarul nu e corector, dar totuși poate respinge o traducere
Notarul nu îți va spune că un termen juridic a fost tradus neinspirat, dar poate refuza legalizarea dacă lipsește o pagină, dacă nu e clar după ce s-a tradus, dacă documentul e ilizibil, dacă traducerea nu e semnată corect sau dacă nu sunt respectate anumite formule. Aici apar scenele acelea enervante în care tu simți că ai făcut tot, iar cineva îți arată cu degetul o lipsă care ți se pare minusculă.
De multe ori, lipsa e chiar minusculă, dar în dosarele sensibile minusculul are o greutate specială. În adopție, unde se fac verificări serioase, actele sunt tratate cu o rigoare care, uneori, pare exagerată. Doar că rigoarea asta e parte din mecanism.
Programări și timpi morți, cum se așază în calendar
O legalizare poate părea o treabă de zece minute, dar în practică intră și disponibilitatea traducătorului, și programul notarului, și timpul de deplasare, și zilele în care ai alte drumuri, și, uneori, faptul că trebuie să iei un act de la o instituție ca să îl prezinți în original. Dacă ești în Cluj și jonglezi cu serviciul, cu traficul, cu parcările, ajungi să înțelegi repede că problema nu e doar banii, ci sincronizarea.
Pentru unii, soluția e să aleagă un birou de traduceri care colaborează cu notari și poate gestiona întreg fluxul. Pentru alții, e mai comod să își facă singuri drumul, mai ales dacă au puține acte. Nu există o rețetă bună pentru toată lumea, dar există un principiu bun: nu lăsa legalizarea pe ultima zi, mai ales dacă documentul are valabilitate limitată.
Un pic de context, ca să înțelegi de ce procedura adopției ține atât de mult la formă
Îmi dau seama că sună ciudat să vorbim de istorie când tu ai nevoie de un răspuns practic, dar ajută să înțelegi de ce adopția, la noi, a ajuns să fie atât de atent supravegheată.
După anii 1990, România a trecut printr-o perioadă în care sistemul de protecție a copilului a fost sub lupa lumii întregi. Au fost reforme, schimbări de legislație, presiune internațională, discuții despre transparență, despre prevenirea abuzurilor și despre asigurarea interesului copilului. În timp, adopția a fost așezată într-un cadru mai strict, tocmai ca să nu existe zone gri.
Cadrul acesta strict se vede în lucruri aparent mărunte: cerințe de evaluare, raportări, termene, documente verificate, actele puse în ordine. Iar când apar documente din alte țări, sistemul preferă să fie prea atent, nu prea relaxat. De aici vine și apetitul pentru traduceri legalizate.
Convenția de la Haga și ideea de cooperare între state
În adopțiile cu element internațional, nu e vorba doar de România și solicitant, ci de cooperare între autorități din state diferite. Când două sisteme juridice comunică, fiecare vrea să recunoască actele celuilalt fără să își asume riscuri. Apostila, traducerile, legalizările, toate sunt, în fond, un limbaj comun al formelor.
Așa se explică de ce, în practică, documentele care circulă între state ajung să fie dublu îmbrăcate: întâi validate ca autenticitate, apoi traduse, apoi întărite prin legalizarea traducerii.
Apostila în limbaj simplu, fără vorbe mari
Apostila nu spune că documentul e adevărat în sensul conținutului. Nu spune că ești o persoană bună sau că venitul tău e chiar cel declarat. Apostila confirmă că documentul a fost emis sau semnat de o autoritate competentă, iar semnătura și ștampila de pe el sunt recunoscute oficial.
În funcție de țară, apostila se pune de o autoritate desemnată, iar asta diferă. În România, pentru anumite acte apostila se obține prin instituții specifice, iar pentru altele, prin instanțe sau prefectură, depinde de tipul documentului. În alte state, mecanismul e complet diferit. De aceea, când ai un act străin, e bine să verifici din țara de origine cum se obține apostila pentru acel tip de act.
În adopție, dacă ai acte emise în străinătate, e posibil să ți se ceară apostila înainte de traducere. Aici nu e doar o obsesie de procedură. E logic: traduci un document care e deja validat ca act oficial, nu o hârtie care poate fi contestată.
Un detaliu care revine des: apostila se traduce și ea
Da, se traduce. Și aici se împiedică mulți. Îți vine documentul frumos, cu apostila lipită sau atașată, și tu o lași netradusă, că doar e ștampilă. Dar apostila conține date, nume, funcții, o serie, un număr, uneori o dată. În dosare, mai ales în cele care ajung la instanță, se preferă ca tot ce e atașat actului să fie tradus, nu doar partea care îți pare ție relevantă.
Întrebări pe care le aud mereu și răspunsuri care te pot scuti de drumuri
Se întâmplă să întrebi la telefon, la direcție, dacă îți trebuie traduceri legalizate, și să primești un răspuns care sună ca depinde. Uneori nu e lipsă de claritate, e faptul că depinde chiar de document.
Dacă întrebi generic, primești generic. Dacă întrebi pe document concret, lucrurile se limpezesc.
Dacă am un certificat de căsătorie emis în alt stat, îl pot depune doar tradus autorizat? În multe situații ți se va cere și legalizarea traducerii, mai ales dacă certificatul e un act esențial de stare civilă. E genul de document pe care nu prea vrei să îl lași în formă fragilă.
Dacă am dovezi de venit în engleză, trebuie legalizate? Uneori traducerea autorizată poate fi suficientă pentru partea administrativă, dar dacă acel document devine probă într-o etapă mai formală, lucrurile se pot strânge. De aceea, când veniturile sunt demonstrate prin acte străine, mulți aleg direct traducere legalizată, ca să nu își bată capul ulterior.
Dacă am un raport medical din străinătate, trebuie legalizat? Aici apar nuanțe. Unele documente medicale sunt folosite ca informație, nu ca act determinant, dar în adopție documentele despre sănătate contează. Dacă direcția îți cere un document medical emis în străinătate, e foarte probabil să îți ceară și o traducere în formă acceptată oficial. Legalizarea traducerii, din nou, e varianta sigură.
Dacă am doar o copie scanată, ce fac? Aici e bine să te oprești și să nu te grăbești. În funcție de act, s-ar putea să ai nevoie de original sau de o copie legalizată. Dacă traduci după scan, s-ar putea să obții o traducere bună ca text, dar să nu poți face legalizarea la notar și să nu fie acceptată în dosar.
Un ultim strat, mai puțin vizibil: coerența dosarului
În adopție, dosarul nu e doar o colecție de hârtii. E o poveste oficială despre viața ta, spusă în acte. Orice incoerență, o dată scrisă altfel, un nume inversat, un prenume lipsă, o adresă care apare diferit, poate să declanșeze întrebări.
Traducerea, în sensul ei corect, nu e doar transformarea cuvintelor dintr-o limbă în alta. E și alinierea acelor detalii astfel încât povestea să rămână aceeași, fără fisuri. De aceea, traducătorul bun, cel care lucrează cu acte, îți cere actul de identitate românesc, îți cere să îi spui cum folosești numele în România, verifică forma din certificate.
Poate pare exagerat, dar într-un dosar de adopție e mai bine să fii exagerat în atenție decât să fii relaxat și să te trezești că trebuie să refaci.
În Cluj, traducerea legalizată nu este obligatorie pentru orice dosar de adopție. Devine necesară atunci când dosarul include documente în altă limbă și când instituția, instanța sau tipul actului impune o formă mai strictă.
Pentru actele emise în străinătate, traducerea autorizată este, în practică, inevitabilă, iar legalizarea traducerii este frecvent cerută sau, măcar, cea mai sigură variantă ca să nu te întorci cu dosarul în brațe.
Dacă ai un dosar exclusiv cu acte românești, nu ai nevoie de traduceri. Dacă ai chiar și un singur act străin important, planifică din start și traducerea, și legalizarea traducerii, și, după caz, apostila.
Și încă ceva, poate cel mai important: înainte să alergi între traducător și notar, sună sau scrie la compartimentul de adopții-postadopții din Cluj și întreabă exact pentru situația ta.
Două minute de clarificare pot economisi două săptămâni de nervi. Asta e partea bună: în multe cazuri, lucrurile se lămuresc surprinzător de repede când pui întrebarea potrivită.
